Aradul între 24 Ianuarie şi 1 Decembrie

Ieri am sărbătorit Unirea lui Cuza… Preşedintele şi premierul au fost, din nou, împreună la Iaşi, chiar dacă Traian Băsescu a sărbătorit – eronat – 159 de ani de la dubla alegere a lui Al. Ioan Cuza iar Călin Popescu Tăriceanu doar 149 de ani. Preşedintele a fost huiduit de ieşenii adunaţi în piaţa centrală, premierul nu. De când au devenit moldovenii atât de liberali nu ştiu, dar îmi amintesc cum era primit preşedintele Ion Iliescu în Moldova. De aceea, nu-mi pot imagina o masă uriaşă de oameni simpli huiduindu-şi preşedintele şi aplaudând discursurile politicienilor de dreapta. Una peste alta, prin părţile noastre, în Crişana şi mai jos, în Banat, Unirea din 1859 nu a fost niciodată serbată cu foarte mult fast. Ici colo câte o horă, mai o serbare şcolară, mai un simpozion sau câte un ceremonial în puţinele locuri ce amintesc de Unirea Moldovei cu Ţara Românească sau de Alexandru Ioan Cuza. Aradul „intră în schemă” abia la 1 Decembrie 1918, atunci când a fost desăvârşită comuniunea provinciilor româneşti într-un singur stat. Problema este, în opinia mea, că deşi Aradul a avut un rol esenţial la realizarea acestui deziderat, niciodată n-a venit nimeni aici să intre cu noi în horă. Bucureştiul şi Alba Iulia au fost mereu în centrul atenţiei de Ziua Naţională a României şi parcă ne-ar fi plăcut şi nouă, arădenilor, să mai huiduim pe câte unul venit să ne spună că suntem frumoşi şi deştepţi. Nu că am avea nevoie de confirmări de la Bucureşti în acest sens, dar eu cel puţin m-am săturat să apărem la ştiri cu violuri şi crime, accidente rutiere, prime de sute de milioane la nivelul conducerii ASP şi corupţie la nivelul Primăriei.

Iarna a “îngheţat” România

De la accidentul de pe pista de la Otopeni şi până la efectele ninsorii din ultimele zile, toate realizează o imagine a haosului care nu face decât să sublinieze din nou, spre disperarea noastra, câtă “organizare” poate exista în sistemul actual de conducere, de la nivelul ministerelor până la cel al primăriilor şi consiliilor locale. Nu vreau să fac parte din categoria celor care aruncă pietre, însă imaginea, textul… toate vorbesc de la sine. Parcă nici cuvintele nu mai au puterea de a răzbate, legile pălesc iar contractele sunt arse pentru a mai încălzi puţin vremea. Iar ca şi o concluzie la final, nu ne rămâne decât să privim înainte şi să sperăm, aşa cum facem de ani buni….Trist!